Tatal nostru
Carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau; vina Imparatia Ta;
faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant; painea noastra cea de
toate zilele da-ne-o noua astazi; si ne iarta noua gresalele noastre
precum si noi iertam gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi in ispita,
ci ne izbaveste de Cel-Rau.
Particula Carele nu este cunoscutul pronume relativ Care, ci, in
limbajul bisericesc, echivalentul lui cel care sau cel ce, adica un
determinativ cu valoare de apozitie. Daca expresia ar suna: Tatal nostru
Care esti in ceruri, aceasta ar insemna ca-I spunem astfel spre a-L
deosebi de un tata care nu este in ceruri. Spunand insa: Carele esti in
ceruri, inseamna ca "a fi in ceruri" face parte din identitatea Sa (asa
cum, de pilda, determinativul cel Mare face parte din identitatea
Sfantului Stefan).
Numele lui Dumnezeu e sfant prin definitie. V’am vorbit candva despre ce
inseamna a-L binecuvanta pe Dumnezeu. Aici e ceva asemanator. A sfinti
numele lui Dumnezeu este a-I rosti intotdeauna numele cu sentimentul ca
si noi participam, prin iubire, la sfintenia Lui, ca numele Sau se
sfinteste inlauntrul nostru. Altfel, poate fi raceala "stiintifica",
deferenta, respect, si nimic mai mult.
Vina Imparatia Ta. Iata o expresie care, dincolo de
extrema ei importanta, poate starni nedumeriri prin aceea ca pare a
contrazice simtul nostru comun. Potrivit acestuia, Imparatia e tinta,
iar noi suntem calatorii care ne indreptam spre ea, adica, in ultima
instanta, spre Dumnezeu. Sensul acesta se sprijina pe numeroase texte
din Noul Testament,
mai ales in epistolele Sfantului Apostol Pavel. Iata unul din ele: Voi
v’ati apropiat de muntele Sionului si de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu,
de Ierusalimul ceresc. Or, Ierusalimul ceresc este un alt nume al Imparatiei Cerurilor.
Pe de alta parte, exista texte care atesta tocmai contrariul, anume ca
Imparatia este aceea care se apropie de noi, ca noi adica am fi tinta,
iar ea este cea care se misca. Pe langa cunoscutul avertisment rostit
atat de Sfantul Ioan Botezatorul,
cat si de Insusi Iisus: Pocaiti-va, ca s’a apropiat Imparatia
Cerurilor, acelasi Pavel le spunea crestinilor din Roma in legatura cu
Ziua Domnului, premergatoare Imparatiei: Noaptea-i pe sfarsite,
apropiatu-s’a Ziua. Acelasi lucru li-l spune Evreilor: Cu atat mai mult
sa ne indemnam ala iubire si fapte bunet cu cat vedeti ca Ziua aceea se
apropie. Dar nici Sfantul Apostol Petru nu e departe: Sfarsitul a toate
s’a apropiat; fiti asadar cumpaniti la minte si privegheati in rugaciuni.
S’ar pune, deci, intrebarea: Cine pentru cine a fost creat?: Imparatia
pentru om, sau omul pentru Imparatie? Cine catre cine se indreapta? In
ce ne priveste, cunoastem cuvintele Dreptului Judecator adresate celor
ce vor fi de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu,
mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Pe de
alta parte, mai stim ca Dumnezeu l-a creat pe primul om si ca indata
dupa aceea a sadit un rai (...) si l-a pus acolo pe omul pe care-l
zidise. In primul caz, s’ar parea ca Imparatia il preceda pe om; in cel
de al doilea, ca omul preceda Imparatia.
V’o spun cu mana pe inima ca nu am intreprins aceasta analiza de dragul
unei demonstratii teologice, ci de dragul vostru (si al nostru, al
tuturor). Omul si Imparatia nu sunt niste abstractii logice, ci
realitati vii, decisive pentru viata noastra de aici si pentru cea de
dincolo. Cele doua alternative sunt, de fapt, doua ipostaze ale
aceluiasi adevar. Sa-L luam ca exemplu pe Domnul Hristos. Pe de-o parte,
El ne este gazda: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu
va voi odihni. Pe de alta, El ne este oaspete: Iata, Eu stau la usa si
bat; de-Mi va auzi cineva glasul si-Mi va deschide usa, voi intra la el
si voi cina cu el si el cu Mine. Sinteza acestor doua ipostaze ne-o
propune Sfantul Apostol Iacob: Apropiati-va de Dumnezeu, si Se va
apropia si El de voi. V’am vorbit despre starea de smerenie in care Fiul risipitor
s’a hotarat sa se intoarca acasa. Ei bine, tatal sau l-a vazut de
departe apropiindu-se si i s’a facut mila si, alergand, i-a cazut pe
grumaz si l-a sarutat. Daca l-a zarit de departe si l-a intampinat,
inseamna ca-l astepta; dar si fiul, in clipa in care a hotarat
intoarcerea, a prezumat ca tatal sau il va primi. Asa e si cu Imparatia:
ea vine catre noi, dar vine in masura in care si noi pasim spre ea, cu
nadejde si smerenie. Rugaciunea: vina Imparatia Ta implica, neaparat, si
marturisirea disponibilitatii noastre, a fiecaruia, de a-i iesi in
intampinare.
Trecem acum la rugaciunea: faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant.
Desigur, e vorba aici de cerul spiritual (exprimat, de cele mai multe
ori, prin pluralul ceruri). Cerul spiritual este populat de ingeri,
fiinte necorporale, create de Dumnezeu mai inainte de a fi facut lumea
materiala. V’am vorbit despre ei. Acum vreau doar sa mentionez ca
ingerii se caracterizeaza printr’o totala si superba supunere fata de
Creatorul lor, pe Care neincetat Il lauda si pe Care Il slujesc in
misiunile speciale primite de la El. Ei insumeaza etalonul de plinire a
voii lui Dumnezeu.
Avem insa un exemplu mult mai la indemana, pe care-l cunoastem din
Sfintele Scripturi: Insusi Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoana a
Sfintei Treimi, Carele din Tatal S’a nascut mai inainte de toti vecii si
intrupat, din voia Parintelui Sau, in persoana lui Iisus Hristos,
pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire.
Intrebat de catre ucenicii Sai, langa fantana lui Iacob, daca a mancat
ceva in ziua aceea, Iisus le raspunde: Mancarea Mea este sa fac voia
Celui ce M’a trimis si sa-I implinesc lucrarea. Iar in alta 1 Rm 13,12.
imprejurare: Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis. Desigur,
nici pe departe nu poate fi vorba de constrangere, ci de iubire
consensuala. Iisus-omul Isi pune de acord propria-I vointa cu aceea a
Tatalui chiar si in momentul extrem cand, in noaptea din gradina
Ghetsimani, are in fata spectrul paharului crancen al chinurilor pe
cruce: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca pe-alaturi de Mine
paharul acesta!... Pentru ca, imediat, sa-si revina si sa exclame: Dar
nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu.
Voia lui Dumnezeu insa se cere realizata pe pamant dupa etalonul ceresc.
Or, noi, oamenii, pamantenii, nu suntem nici ingeri, nici Iisusi. Dupa
caderea si alungarea din rai a protoparintilor nostri, Dumnezeu a vazut
ca rautatea oamenilor s’a marit pe pamant si ca toata inchipuirea din
gandul inimii lor era fara’ncetare numai spre rau, asa cum ni se spune
in Cartea Facerii. Se pare ca de atunci nu s’a schimbat nimic, dar
Dumnezeu Isi tine fagaduinta de a nu mai nimici omenirea prin potop.
Intr’adevar, nu a mai trimis potop, dar L-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne
invete ce e de facut. Simplu: Nu tot cel ce-Mi va zice: Doamne, Doamne!
va intra in Imparatia Cerurilor, ci acela care face voia Tatalui Meu
Celui din ceruri. Voia Tatalui, insa, asa cum am vazut, este si voia
Fiului. Iata ce ne spune Acesta: Porunca noua va dau: Sa va iubiti unii
pe altii. Asa cum v’am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unii pe
altii. Dar porunca nu este doar pentru apostoli, ci pentru fiecare din
noi: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta s...t, iar pe
aproapele tau, ca pe tine insuti. Porunca insa, in aceasta formula, e
mult prea generala. Omul vrea sa stie in ce anume consta iubirea de
aproapele. Ne-o spune tot Iisus, intr’o formula pe cat de cuprinzatoare
pe atat de simpla, incat e la indemana oricui: Pe toate cate vreti sa vi
le faca voua oamenii, intocmai faceti-le si voi lor; ca aceasta este
legea si profetii. Iar Pavel conchide: Iubirea e plinirea legii. Si tot
Pavel ne vine in ajutor, noua, celor ce traim dupa randuielile acestui
veac (prin„veac” intelegandu-se lumea contingenta, cea de sub timp),
indemnandu-ne: Si nu va potriviti acestui veac, ci schimbati-va prin
innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu: ce este
bun si bineplacut si desavarsit. Asadar, daca ajungi la innoirea mintii,
adica la spiritul de discernamant, nu-ti mai trebuie nici un tratat de
morala pentru a sti care este voia lui Dumnezeu.
Mai cerem: Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi.
E singura cerere din Rugaciunea Domneasca in care Ii solicitam lui
Dumnezeu ceva material. Asa interpreteaza si Sfantul Ioan Gura de Aur.
Cu toate acestea, exista inca pareri ca o traducere corecta ar trebui sa
formuleze: painea noastra cea spre fiinta, asa cum ne-a parvenit din
timpuri mai vechi si mai razlete (cum este, de pilda, cantarea Tatal
nostru de Anton Pann, pe care o cunoasteti). Exista si unele trimiteri
la pareri patristice, cum ca painea ar avea un sens spiritual, chiar
euharistic. Daca ar fi asa, nu poate fi evitata consecinta impartasirii
zilnice, o tema pe care o voi aborda la vremea ei. Provocat de o
controversa recenta, am cercetat bine si cu de-amanuntul aceasta
problema si am ajuns la concluzia ca termenul original grecesc nu sufera
o alta traducere decat zilnic, cotidian, de toate zilele (adica de
fiecare zi). Prin aceasta rugaciune Ii cerem lui Dumnezeu sa ne dea
painea (adica hrana materiala) pentru o zi, atat cat ne trebuie astazi,
ceea ce se leaga de indemnul Mantuitorului: Nu va ingrijorati spunand:
Ce vom manca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom imbraca? – deoarece pe
toate acestea paganii le cauta –; ca stie Tatal vostru cel ceresc ca
aveti nevoie de toate acestea. Ci cautati mai intai Imparatia lui
Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea vi se vor adauga. Prin
urmare, cerand si dobandind necesarul, evitam stresul goanei dupa
acumulari si imbuibare. Notez si faptul ca Painea euharistica se obtine
din painea materiala, sub forma de prescura, extrasa sarbatoreste din
hrana noastra zilnica.
Si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri.
Textul acesta e atat de limpede, incat nu cred ca are nevoie de
comentarii. Dificultatea nu este aceea de a-l intelege, ci de a-i
respecta clauza. Biata noastra conditie pamanteana, frictiunile sociale,
resentimentele, orgoliul ranit, pofta de razbunare – impinsa uneori
pana la vendeta – ne impiedica chiar o reprezentare mentala a iertarii
totale, pana si a vrajmasilor nostri. Cu toate acestea, porunca si
avertismentul Domnului sunt ferme: De veti ierta oamenilor gresalele
lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; dar de nu veti ierta
oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresalele
voastre. Ca e foarte greu – nespus de greu – sa-ti ierti dusmanul o stiu
si din propria mea experienta, in pofida faptului ca sunt credincios
din copilarie, ca ma numesc teolog si ca de o viata Ii slujesc Domnului.
Intr’un moment greu al vietii mele m’am dus la duhovnicul meu si i-am
spus: – De o buna bucata de vreme ma surprind ca nu pot ierta pe cineva
care mi-a facut foarte mult rau, calomniindu-ma, intinzandu-mi tot felul
de curse si pandindu-ma pe la toate colturile. Ce sa fac?... – Simplu,
mi-a raspuns duhovnicul. Dusmanul pe care nu-l poti ierta e ca o jivina
pe care o duci in spate. Cel pedepsit nu e el, dusmanul, ci tu, care ai
devenit robul propriilor tale resentimente. Leacul dureaza o fractiune
de secunda: Scutura-ti jivina din carca, si de indata te vei simti
usurat si liber... Am facut asa, si va recomand aceasta reteta
duhovniceasca.
... si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de Cel-Rau.
Aceasta este o cerere care, intr’adevar, are nevoie de o explicatie mai
larga, deoarece nu putini sunt cei ce se intreaba, nedumeriti: Cum e
posibil ca Dumnezeu sa ne duca la pacat?...
Nedumerirea vine de acolo ca, in mentalitatea si vorbirea curenta,
cuvantul ispita este inteles ca pacat. In realitate, sensul prim (si
principal) al cuvantului original, din textul grecesc, inseamna
incercare, test, proba, examen, experienta, o cumpana din care poti iesi
biruitor sau infrant. In acest sens e folosit in vorbirea curenta, mai
ales in mediile eclesiastice. Cand cineva spune: Am trecut printr’o mare
ispita, inseamna ca a trecut printr’o grea incercare (de ordin
financiar, moral, politic sau social) sau printr’o boala amenintatoare,
din care a scapat cu bine.
Incercare poate fi si un moment crucial sau o perioada dificila. Ambele
sensuri le gasim in preafrumoasa carte Intelepciunea lui Isus, fiul lui
Sirah, din Vechiul Testament: Daca vrei sa-ti faci un prieten, pune-l
mai intai la’ncercare si nu te grabi sa i te destainui; caci iti e
prieten atat cat ii este lui bine, dar la vreme de’ncercare nu-ti va
ramane alaturi. In cel de al doilea sens il foloseste Iisus in parabola
semanatorului: unii cred pana la o vreme, iar la vreme de incercare se
leapada. Sfantul Apostol Petru, in contextul calomniilor pe care paganii
le proferau la adresa crestinilor cu scopul de a-i discredita si, mai
mult, de a-i provoca la reactii nesabuite, le scrie celor din urma:
Iubitilor, nu va mirati de focul aprins intre voi ca sa va’ncerce, s..t
ci, de vreme ce sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va.
Incercarea poate veni de la diavol,
caruia Dumnezeu i-a acordat libertatea (totusi, limitata) de a-l supune
pe om unor probe de tarie in credinta sau comportament. Pe langa
celebrul exemplu al lui Iov, il avem si pe acela al apostolilor, pe care
Iisus, adresandu-i-Se lui Petru, ii avertizeaza inainte de patima Sa:
Simone, Simone, iata ca Satana v’a cerut sa va cearna ca pe grau; dar Eu
M’am rugat pentru tine ca sa nu-ti piara credinta; iar tu, oarecand
revenindu-ti, intareste-i pe fratii tai. Ce a urmat, cunoastem.
De altfel, nu putem trece cu vederea ca Insusi Iisus, ca om (accentuez:
ca om), inainte de a fi iesit la propovaduire a fost ispitit in pustie
de insusi diavolul, care L-a supus unor probe de rezistenta materiala si
spirituala.
De asemenea, stim ca viata Mantuitorului nu a fost scutita de
stramtorari si amenintari, pe care El insusi le numeste incercari. Dupa
incidentul cu cei doi fii ai lui Zevedei, inainte de patima, le spune
ucenicilor: Eu, in mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeste; iar
voi sunteti cei ce-ati ramas cu Mine in incercarile Mele.
In numeroase cazuri, incercarile I-au venit din partea fariseilor si
carturarilor, care cautau sa-L puna in incurcatura prin intrebari
mestesugite, dilematice, menite sa-L discrediteze in ochii poporului. In
limbajul nou-testamentar, incercarile de acest fel sunt numite, de-a
dreptul, ispitiri: Si au venit la El fariseii, ispitindu-L si zicand:
... Si urmeaza intrebarea, fie ca e vorba de semnele vremii, de
casatorie, de banul dajdiei sau despre aproapele. Nu e mai putin
adevarat insa ca Iisus, in replica, foloseste aceeasi metoda, spre a le
demonstra adversarilor ca mai degraba ei pot cadea in curse de acest
fel. La un moment dat, vin la El arhiereii si batranii poporului si-L
intreaba (citez textul din Luca): Cu ce putere faci tu acestea? (e vorba
de minuni), si cine este cel ce ti-a dat aceasta putere? La care El
raspunde: Va voi intreba si eu pe voi un cuvant. Spuneti-mi: Botezul lui
Ioan, din cer era, sau de la oameni? Iar ei socoteau in sinea lor,
zicand: Daca noi vom zice: Din cer!, el ne va spune: Atunci, de ce nu
i-ati dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, tot poporul ne va
ucide cu pietre, fiindca este incredintat ca Ioan e profet. Si au
raspuns ca nu stiu de unde era. Si Iisus le-a zis: Nici Eu nu va spun cu
ce putere fac acestea!... Ei bine, celor ce se intreaba daca Iisus a
suras vreodata sau daca avea simtul umorului, le punem in fata aceasta
scena noutestamentara. Iisus insa le raspundea adversarilor
cunoscandu-le gandul si intentiile, ca unul ce era capabil sa le
cerceteze universul launtric. Aceasta capacitate, desigur, o are si
Dumnezeu-Tatal. Iata ce spune prin gura Profetului Ieremia: Eu, Domnul,
Eu sunt cel care’ncearca inimile si scruteaza rarunchii, fapt atestat si
de Apostolul Pavel in indemnul sau catre crestinii din Tesalonic: Sa-I
placem lui Dumnezeu Care ne incearca inimile.
Revenim acum la cuvantul ispita.
Daca sensul sau principal este acela de incercare, de abia in al doilea
rand (si ultimul) el inseamna tentatie spre rau, proprie naturii omului
de dupa cadere. Autorul ei, direct sau indirect, este intotdeauna
diavolul, si niciodata nu vine de la Dumnezeu. Ne-o spune lamurit
Sfantul Apostol Iacob: Nimeni, cand este ispitit, sa nu zica: De la
Dumnezeu sunt ispitit!, pentru ca Dumnezeu e la adapost de ispita raului
si El in Sine nu ispiteste pe nimeni; ci fiecare este ispitit de
propria sa pofta atunci cand e tras si momit de ea.
Diavolul, intr’adevar, are ingaduinta lui Dumnezeu de a-l ispiti pe om -
sau de a-l incerca -, dar libertatea lui e limitata, chiar daca la
extrema. In cazul lui Iov, Dumnezeu ii spune diavolului: Iata, ti-l dau
pe mana; numai de viata lui sa nu te-atingi. Atata vreme cat omul
traieste, restaurarea normalitatii e posibila oricand (ceea ce, de
altfel, s’a si petrecut cu Iov). Mai mult, odata cu ingaduinta de a fi
ispitit, Dumnezeu ii ofera omului si modalitatile de a-si depasi
impasul. Iata ce le spune Pavel crestinilor din Corint: Ispita nu v’a
cuprins decat la masura omeneasca. Dar Dumnezeu nu va ingadui sa fiti
ispititi mai mult decat va sta’n putere, ci odata cu ispita va va aduce
si calea de a iesi din ea. Un exemplu concret il avem in istoria
poporului evreu din vremea Vechiului Testament. Cetatea Betulia era
incercuita de o uriasa armata asiriana, iar locuitorii ei, ramasi si
fara apa, nu mai aveau nici o nadejde de scapare. Din mijlocul lor s’a
ridicat insa Iudita, care i-a incurajat spunandu-le: Sa-I multumim
Domnului, Dumnezeului nostru, pentru aceea ca ne incearca, asa cum a
facut-o cu parintii nostri. Dumnezeu, intr’adevar, ii pusese la grea
incercare, dar tot El le-a randuit-o pe Iudita, eroina care avea sa
intre in istorie prin curajul si iscusinta cu care si-a salvat poporul.
Nici o clipa insa nu trebuie sa uitam ca ispita - atat ca incercare, cat
si ca tentatie - nu e o fatalitate, un imperativ existential din care
libertatea omului trebuie exclusa. Dimpotriva, ea poate fi evitata sau
depasita nu doar prin ajutorul lui Dumnezeu, dar si prin vointa omului
de a beneficia de asistenta divina; daca o refuza, nici Dumnezeu nu
poate face nimic. Mai mult, insul poate fi ajutat si de semenii sai.
Iata ce le spune acelasi Pavel crestinilor din Galatia: Fratilor, chiar
daca va cadea un om in vreo gresala, voi, cei duhovnicesti, indreptati-l
pe acesta cu duhul blandetii, veghind asupra ta insuti, ca sa nu cazi
si tu in ispita. Asadar, inclinatia omului spre rau este atat de
generala, iar tentatia spre pacat e atat de puternica, incat pana si
omul duhovnicesc este amenintat cu caderea. Iata de ce rugaciunea
Domneasca, folosind pluralul, e pusa la indemana noastra a tuturor,
deopotriva drepti si pacatosi, fiindca toti avem nevoie de ajutorul lui
Dumnezeu, fie sa ne mentinem intru dreptate, fie sa ne indreptam.
Aici insa trebuie sa fac, neaparat, o precizare. E vorba de vechea
expresie: si nu ne duce pe noi in ispita, traducere menita sa
descumpaneasca pana si mintile cele mai luminate, unele chiar evitand
s’o abordeze. Intr’adevar, e greu de admis ca Dumnezeu este acela care
ne duce in ispita. Ar insemna ca El sta in spatele omului si, practic,
il impinge spre tentatia de a face raul. Verbul original e ambivalent,
el insemnand, in functie de context, a duce si a aduce. Asadar, cererea:
si nu ne duce pe noi in ispita inseamna: si nu ne aduce in situatia de a
fi tentati sa facem raul, sau: nu ne lasa sa ne apropiem de incercarea
grea. Noi stim ca tentatia vine de la diavolul, ca el e inselator (i se
spune chiar Ispititorul) si ca noi, slabi fiind, putem lesne cadea, si
tocmai de aceea Il rugam pe Dumnezeu sa nu ne lase singuri, ca sa-I
multumim dupa ce ne-a izbavit sufletul din moarte si picioarele din
alunecare, cum spune Psalmistul. Sfantul Ioan Gura de Aur
e de parere ca textul acesta e menit sa ne alunge trufia de a crede ca
noi-insine putem provoca ispitele, gandind ca le-am birui prin propriile
noastre puteri.
Din toate acestea va rog sa retineti un fapt esential, pe care sa-l
aveti in minte ori de cate ori rostiti aceasta cerere: In nici un caz ea
nu poate avea sensul de: nu ne duce pe noi in (sau la) pacat, ci: nu ne
duce pe noi in incercare.
Mai mult, Ii cerem sa ne izbaveasca de Cel-Rau (nume care se scrie
majusculat spre a se vedea ca nu e vorba de rau ca principiu, ci de
Cel-Rau ca persoana, adica diavolul). Dumnezeu este Cel care ne poate
opri din inclinarea noastra spre ispita sau ne poate face s’o ocolim,
dar, repet, pentru aceasta e nevoie si de colaborarea fiecaruia dintre
noi, ca persoana libera. Si, iarasi repet, colaborarea nu se reazima
doar pe credinta, ci si pe roadele credintei si iubirii.
Ca sa inchei incercarea de talcuire a Rugaciunii Domnesti,
va ofer un citat din Apocalipsa, o fagaduinta pe care Mielul i-o
adreseaza Bisericii din Filadelfia: Pentru ca tu ai pazit cuvantul
rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul incercarii, cel ce
peste toata lumea va sa vina ca sa-i incerce pe cei ce locuiesc
pamantul.
IPS Bartolomeu ANANIA
Asosit momentul de a lasa biblia sa vorbeasca!Criza prin care trece omenirea este un motiv serios pentru a determina familiarizarea noastra cu marile taine ale Scripturii si cu solutiile pe care aceasta le poate aduce
Postări populare
-
Cali tăţile de vindecător ale lui S.N. Lazarev sunt binecunoscute în Rusia ,S.U.A, Israel si alte state europene. Recunoscut iniţial, pent...
-
Numerele care indica o datorie karmica sunt 13, 14, 16 si 19. Aceste numere dispun de o semnificatie aparte atunci cand le regasim i...
-
٠ S.N.Lazarev, savant – psiholog, lucreaza cu structurile subtile ale biocampului uman si cerceteaza faptele generalizandu-le. In urma...
-
Prin prisma informatiei acumulate ca urmare a lecturarii cartilor colectiei "DIAGNOSTICAREA KARMEI",prezint in continuare cauzele...
-
Draga cititorule, Te invit sa citesti -"Evanghelia eseniana a pacii"- un manuscript stravechi(tradus din engleza), minunat cu inv...
-
Conform legii ierarhizarii spiritelor in functie de energia si luminozitatea fiecaruia-universul spiritual, avand forma unui con,este a...
-
Simbolul de credinta sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care crestinul ortodox trebuie sa o cunoasca,s-o primeasca si cu...
-
REANCARNAREA SI DESTINUL(KARMA) Acest subiect naste multe controverse Unii cu un anumit nivel de spiritualitate ,pe baza analizei...
-
In "Evanghelia Eseniana A Pacii" (cuprinde i nvataturile lui Hristos pt a trai in armonie cu legile naturii sau altfel spus ,secre...
-
CARE ESTE SENSUL VIETII OMULUI PE PAMANT ? Preocupat de aceasta intrebare fundamentala,din studiul efectuat am desprins o serie de c...