Eclesiastul

  Textul ebraic il numeste pe autor Koheleth, "Invatatorul" sau  "Propovaduitorul", cuvant pe care Septuaginta il traduce in greceste cu Ecclesiastes, care, ca si Koheleth, sugereaza un personaj care convoaca o adunare si vorbeste inaintea ei. Adunarea inaintea careia vorbeste Propovaduitorul este omenirea intreaga, mesajul lui, departe de a se limita la o comunitate determinata, fiind universal
Dovezile interne ale cartii indica spre Solomon, ca autor al ei(vezi Eclesiastul 1,1). Inteleptul propune o filozofie, un fel de a gandi realitatea, rezultat al revelatiei si meditatiei uni om, cu vointa si limitele lui, in incercarea de a intelege lumea. Este un discurs plin de prospetime si de originalitate, o meditatie vie, plina de freamatul gandului si al sufletului
Tot ce pare contradictoriu si incoerent este rezultatul unei gandiri in plina miscare, ce duce la spontaneitatea unor descoperiri succesive, avand accentul unei redactari libere de orice ingradire
Tocmai de aceea, dupa citire, se impune incercarea de armonizare, descoperind structurile de adancime ale textului, coerenta in profunzime
Eclesiastul s-a straduit sa cerceteze lumea cu ochii mereu treji, sa analizeze si sa cantareasca informatiile. La toate acestea a adaugat cuprinderea propriei experiente, experienta unui om care a trait din plin, care a muncit,a construit, a adunat multe bogatii, a cunoscut bucuria si tristetea, placerea si durerea
El marturiseste cu luciditate ca, la la capatul indelungatei sale stradanii, s-a izbit de propriile limite si de limitele omului in general. Desi stie ca lumea, ca lucrare a Domnului, este o realitate coerenta, afirma ca nu ii poate patrunde rostul de la un capat si pana la altul. Intelege ca , desi omul poate pricepe intr-o oarecare masura sensul segmentului de timp dat lui, sensul marelui timp ii ramane strain
Din cate a observat si cercetat Propovaduitorul, ce anume a inteles din viata lumii? El reuseste sa impuna un refren al vietii, fara sa cada  in capcana stereotipiei"Desertaciune a desertaciunilor, toate sunt desertaciune"
Omul se naste din intuneric si tarana si se intoarce in intuneric si tarana. Traieste putin, iar dupa moarte are parte de uitarea a tot ce a fost. Este o faptura efemera, ca si amintirea sa pe pamant Cat traieste trebuie sa trudeasca si sa lupte pentru orice. Dar el vrea sa inteleaga rostul stradaniei si al chinului sau. Desi intelege sensul marunt al lucrurilor, cand este vorba de sensul de ansamblu, trebuie sa isi spuna din nou ca totul este desartaciune
Vede istoria lumii ca pe o eterna repetare a acelorasi lucruri, cu generatii care trec si vin, pe cand pamantul ramane mereu acelasi: soarele apune si rasare, vanturile se duc spre miazanoapte si iarasi se intorc spre miazazi, raurile curg inspre mare si marea nu se umple niciodata Toate sunt mereu aceleasi, nimic nu se schimba, nimic nou nu apare sub soare si totusi ni se cere sa ostenim mereu. Dar de ce? Ce folos are omul din truda lui? In putinii ani care ii sunt dati, il ameninta rasturnarile hazardului, irosirea brumei de castig, trecerea ei in maini straine- de multe ori nevrednice-, nedreptatea sau asuprirea, iar la sfarsit,pentru buni si rai, intelepti si nebuni deopotriva, moartea, dar nu inspaimantatoare, nu un loc al tenebrelor, ci de fapt de preferat vietii" mai fericiti cei morti decat cei vii". Dar cei mai fericiti sunt cei care nu s-au nascut si nu au vazut toate relele  care se petrec sub soare
Pentru oamenii supusi unei astfel de existente, raman placerile, care insa , raportate la sensul vietii, sunt desarte Asa cum desrtaciune a fost pentru el sa isi cladeasca palate, sa sadeasca vii, gradini si livezi sau sa isi adune turme si robi, gramezi de aur si de argint
Nu a gasit nimic care sa nu semene a framantare fara noima, a viata efemera si plina de dureri, a placere inconsistenta, a nebunie si tristete, pierdute in moarte si in uitare
Ceea ce uimeste mai mult decat orice in acest text este ca autorul sau reuseste ca, prin aceste cugetari, sa faca o infuzie a uneia dintre cele mai radicale afirmari ale bucuriei de a fi in lume, sub acelasi soare sub care se perinda zadarnicia si durerea, sub acelasi soare sub care ne luam la intrecere in goana dupa vant
Pare, nu-i asa, o contradictie ireductibila, dar aici sta frumusetea si invatatura Eclesiastului. Iar ca sa afirme aceasta, in ciuda primei aparente, nu coboara la compromis. Nu este nevoie sa fii nebun sau in necunostinta de cauza de realitatea cruda a desertaciunii, ca sa te bucuri de existenta ta Pentru a face din viata un prilej al bucuriei de a fi, este nevoie de ceva pe care Eclesiastul il formuleaza spre sfarsitul discursului sau.
Privind dintr-o perspectiva mai larga, oricat am fi tentati sa ne socotim o "desertaciune a desertaciunii", viata are valoare in sine si, cat esti viu, mai poti spera:" mai bine un caine viu decat un leu mort" De ce sa iti otravesti viata cu spaima relelor care pandesc,de ce sa stai degeaba socotind si numarand la nesfarsit? Mai bine seamana si secera fara sa te gandesti dincotro va bate vantul si cand va ploua. Pretuieste-ti anii tineretii" pana nu infloreste migdalul cu peri albi"(11,5) Desertaciune este tot ce se intampla sub soare, dar ochii tai, dupa ce le-ai cuprins si le-ai inteles pe toate, sa se bucure sa le priveasca "Hainele sa-ti fie albe in orice vreme si untdelemnul sa nu-ti lipseasca de pe cap"(9,8)
Venit de pe buzele inteleptului, indemnul la apararea bucuriei date noua nu suna nicidecum condamnabil Cel ce stie sa se bucure printre greutati si necazuri este povatuit sa nu cada in excese, nici macar de virtute, sa nu isi lase inima roasa de nelinisti, sa nu faca promisiuni pe negandite sau sa se cheltuiasca pe sine in vorbiri fara rost si in veselii prostesti Sa nu isi adune nori negri deasupra capului, razvratindu-se impotriva celor puternici, sa stie sa rabde fara a arata dispret, sa nu blesteme nici macar in taina pentru ca vorba prinde aripi Putem numi asta o filosofie a uni conformist supus si las sau, mai mult, o incercare a stapanului de a-si modela supusii in spiritul supunerii oarbe si al multumirii cu putinul? Sau , dimpotriva, ii dam credit inteleptului care a cuprins in mintea lui  intelesurile vietii efemere si ni le-a descoperit pentru a ne conduce la cele bune?
Textul este bogat in imagini memorabile: pamantul statornic in perindarea generatiilor si ciclul etern al soarelui si al vantului, al raurilor si al marii;intunericul nefiintei si al uitarii;"rasul celor fara minte este ca paraitul spinilor sub caldare";napasta care  il cuprinde pe om in mrejele ei,pecum pestele este prins in navod sau pasarea in lat; mustele moarte care pangaresc untdelemnul cel plin de miresme; casa neangrijita, prin al carei acoperis patrunde ploaia si-i surpa capriorii si pasarea din vazduh, care imprastie in lume vorbe soptite in taina; nestiutele cai ale vantului si taina zamislirii...
Eclesiastul a inchinat batranetii un poem vrednic de reputatia si de talentul sau de artist: stalpii casei se clatina si poarta curtii ramane inchisa, femeile nu se mai duc sa macine la moara, in ferestre creste intunericul, cantecul pasarilor  a amutit, corzile de argint alei harpei plesnesc, lampa de aur cade si se sfarama, iar lantul fantanii se rupe si el. Se aduna norii, soarele si luna se pierd in intuneric si ,in cele din urma,tarana se intoarce in tarana In lumea lasata in urma migdalul infloreste si mai departe, lacustele se satura de roua si tufa de caper se umple de rod
Mai este superbul poem al vremii pentru toate cate se afla sub soare(3,1-8), care nu inseamna numai ca este un timp potrivit pentru fiecare fapta, ci si ca, traind, vine o vreme pentru toate Astfel trece prin fata ochilor nostri intreaga desfasurare dintre dragoste si moarte: inaltari si suparari, risipiri si strangeri laolalta,sadiri si dezradacinari,sfartecari si alipiri,vindecari si razboaie, lacrimi si rasete feciorelnice, iubiri si ura,imbratisari si insigurari, adica viata
Iata cartea inteleptului care a stiut sa spuna adevarul pana la capat, fara inutila razvratire si fara deznadejde, fara consolari marunte, ci cu un soi de seninatate data doar de experienta sa totala
Pomeneam mai sus de un ceva care il face pe Eclesiast sa vada astfel viata. Este vorba despre puterea de simplificare. A facut o etalare complexa si completa a realitatilor intortocheate si nu intotdeauna pline de noima si de justete ale vietii, tocmai pentru a reduce in final la cateva cuvinte simple:"Sa ascultam dar incheierea tuturor invataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om"(12,13) Inteleptul isi pleaca fruntea ostenita in fata Facatorului sau si al lumii intregi, chemand la valorificarea bucuriei si a sansei momentului, la rostul prin caree,privind in urma, toate capata sens: DUMNEZEU. Incolo, cuvintele sunt de prisos